Such a badass :D

Param param param param param param paraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaam
daba du ba…

Yep… Gues who? I`m back! ) Ha! Follow this, you bitches! >:)
Așa, deci, am unul dintre acele momente în care nu îmi încap în piele de fericire Și mă simt extraordinar de bine. Și am idei bune:P  I`m such a badass chick from the Moulin Rouge >:)

Param, param, param param param param paraaaaaaaaaaaaaaaaaaam….. pararararararaaaam

P.S: nu vă spun ce am pățit Vă las să ghiciți

First day of school

Este o poezie pe care doamna Pârvete, profa de engleză, ne-a scris-o anul trecut pe tablă, cam prin prima lună de școală. Mi-am amintit de ea astăzi, când mă înghesuiam printre fețe necunoscute, printre boboci, și printre profesori pe care abia dacă îi știam, în curtea mult prea aglomerată a liceului ce stă să se dărâme. Deși nu mai sunt demult un copil de 7 ani, în așteptarea primei impresii despre școală. Deși sunt mai bine de 10 ani de când am înțeles că „Tea-cher ” nu este „the one who makes the tea”, și deși ghizdanul meu de școală nu mai este roz ca pentru fetițe cu fustițe și fundițe în cosițe, încă am putut să simt senzația de furnicături în stomac, de ”nu-am-ce-face-cu-mâinile”, de ”uite, banca e prea strâmtă!”, și de ”De ce toată lumea se holbează la toată lumea?”…

A million billion willion miles from home
Waiting for the bell to go. (To go where?)
Why are they all so big, other children?
So noisy? So much at home they
Must have been born in uniform
Lived all their lives in playgrounds
Spent the years inventing games
That don’t let me in. Games
That are rough, that swallow you up.

And the railings.
All around, the railings.
Are they to keep out wolves and monsters?
Things that carry off and eat children?
Things you don’t take sweets from?
Perhaps they’re to stop us getting out
Running away from the lessins. Lessin.
What does a lessin look like?
Sounds small and slimy.
They keep them in the glassrooms.
Whole rooms made out of glass. Imagine.

I wish I could remember my name
Mummy said it would come in useful.
Like wellies. When there’s puddles.
Yellowwellies. I wish she was here.
I think my name is sewn on somewhere
Perhaps the teacher will read it for me.
Tea-cher. The one who makes the tea.

Roger McGong

P.S: Este Septembrie, Luni..

 

 

Mad World…

 

 

all around me are familiar faces
worn out places
worn out faces
bright and early for the daily races
going no where
going no where
their tears are filling up their glasses
no expression
no expression
hide my head i wanna drown my sorrow
no tomorrow
no tomorrow
and i find i kind of funny
i find it kind of sad
the dreams in which i’m dying are the best i’ve ever had
i find it hard to tell you
i find it hard to take
when people run in circles its a very very
mad world
mad world
children waiting for the day they feel good
happy birthday
happy birthday
and i feel the way that every child should
sit and listen
sit and listen
went to school and i was very nervous
no one knew me
no one new me
hello teacher tell me what’s my lesson
look right through me
look right through me
and i find i kind of funny
i find it kind of sad
the dreams in which i’m dying are the best i’ve ever had
i find it hard to tell you
i find it hard to take
when people run in circles its a very very
mad world
mad world
enlarging your world
mad world

 

 

Hai cu mine-n Vama Veche…

Hai cu mine-n Vama Veche. Vino în Alt Oraş. Vino Să Visăm sub Apă. Spune-mi că te-ai săturat de Buze Blonde, că tocmai ai evadat din Hotel Cişmigiu, şi că vrei să căutăm împreună Calul din Marlboro. Poate că nu avem încă 18 ani, dar asta nu înseamnă că nu puteam să simţim Beţia şi mahmureala de a 2a zi. Să vedem răsăritul de pe plajă, în timp ce ascultăm, La Radio, Curvelor cu Drag. Ai să fii Ana, iar eu am să fiu Zmeul tău. Am să îţi suflu cu dor pe gene. Îmi vei spune cât de frică îţi este de Armată, iar eu îţi voi spune că Ai să te Întorci Bărbat (ah, câtă nevoie ai avea de armată!). O să ne întorcem în micul nostru Ascunzeşti pe timp de noapte, şi o să ne găsim propriul nostru Bed for Love, pe bancheta din spate. O să ne găsească un sticlete, iar tu o să-i spui, printre sughiţuri de beţie, Nu ne mai trageţi pe dreapta. Am să îţi propun să ne distrăm mergând Pe Sârmă. Tu ai să-mi spui că Nu ai chef azi. La întoarcere, vom ajunge doar un Cântec prost, iar tu ai să-ţi îndeplineşti stagiul militar. Ai să trăieşti prima Instrucţie. Şi ai să regulezi Curva Regimentului, gândindu-te la mine şi plăngând. Copilul din tine şi Durerea. Apoi ai să te trezeşti, şi ai să-ţi dai seama că Dumnezeu nu apare la Ştiri. Şi ai să mai realizezi că ar fi trebuit să-ţi trăieşti Dragostea adolescentină cât de mult ai fi putut. Ai să-ţi doreşti să fii din nou Omul Plajei. Iar eu am să te aştept. Am să-ţi păstrez Scrisorile. Şi ai să te întorci. La mine şi la Prietenii tăi. Şi o să ne facem un nou Bed for Love, poate chiar în balconul de la etajul 4. Am să te Iubesc, şi am să strig în mine “Asta-i Fericire!”. Şi acesta va fi Epilogul nostru…

Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa
Celor care cred ca Dragostea va mai schimba ceva
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune asa:

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa nu uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta

Celor care cred ca Visele nu pot muri,
Celor care stiu ca Ura nu naste copii
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune-asa

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure Dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta

Eu ti-am alergat prin vene..
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am upgradat sarutul…
Ti-am iubit necunoscutul….

Am fost zmeul tau mereu
Sa ma tii in vant nu-i greu…
N-ai stiut sa tragi de sfori…
Am cazut de mii de ori…am cazut de mii de ori…
….Trebuie sa zbor…..

Am cazut de mii de ori….
N-ai stiut sa tragi d sfori…
Sa ma tii in vant nu-i greu…
Am fost zmeul tau mereu

Ti-am iubit necunoscutul….
Eu ti-am upgradat sarutul…
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am alergat prin vene..
…Trebuie sa zbor…

Sa fac dragoste cu ploaia…
Sa fac dragoste cu vantul…
Sa fac dragoste cu cerul…
Sa ma-ntind pe tot pamantul…

Stelele sunt zurii noptii..
Numai amintirea zilei…
Norii sunt cearceaf pe soare…
Ei ma vor uita de tine…
Vor uita de tine…vor uita de tine..
…Cand linistea va curge!!

Sa fac dragoste cu ploaia…
Sa fac dragoste cu vantul…
Sa fac dragoste cu cerul…
Sa ma-ntind pe tot pamantul…

Stelele-s pistruii noptii,
Luna-i amintirea zilei,
Norii sunt cearceaf pe soare,
Ei ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine, liniştea va curge-n mine…

P.S: Astăzi, mi-am bătut recordul de view-uri, deşi nu am făcut nimic… ?

Este întâi Septembrie, este un nou început de an. Este începutul meu. Şi mă simt melancolică, tristă, dar curioasă, şi chibzuită. Veselă… Mă simt şi puţin ciudat, deoarece, până nu am văzut data de la WordPress, acum vreo jumătate de oră, nu mi-am dat seama că-i prima zi din Septembrie…

Este Întâi Septembrie, şi sunt singură, în patul meu, cu Magicianul în braţe (o carte potrivită la un moment mai potrivit nu putea să existe), şi mă simt aproape mulţumită. Deşi simt că o parte din mine lipseşte, sunt bine. Aştept cu nerăbdare să aflu ce îmi rezervă acest an nou, pentru că ce-a fost până acum nu mai contează. Acum e Septembrie 2011. Şi sunt eu, cu un pic mai multă experienţă de viaţă, experienţă de iubire, de tot. Cu o filă de viaţă în plus. E alt Septembrie. Şi aştept alt Septembrie, luni, ca să mă simt şi mai bine…

Bătrânul şi Marea

Aveam nevoie de ceva care să me izoleze de mine. Aşa că am ieşit din casă cu permisul de bibliotecă în buzunar, şi am parcurs scurta distanţă dintre apartamentul bunicii şi sediul bibliotecii judeţene. Căutam Gargui. Sinceră să fiu, eram mai mult în căutare de ceva hardcore… Aşa că, atunci când blonda de la calculator, care are tatuat pe braţ un “69″, mi-a spus că nu au aşa ceva în bibliotecă, m-am gândit să-mi iau ceva de John Saul, dar am renunţat la idee. Nu cred că a fi urmărită de imagini preluate din cărţi horor m-ar ajuta prea mult. Aşa că m-am plimbat printre rafturi şi m-am gândit că aş încerca să citesc “The Moon and Sixpence” (Luna şi doi bani jumate) a lui Somerset Maugham, pentru că tot mă interesa de mai mult timp, şi îl avem şi în lista pentru şcoală. Dar m-am răzgândit, şi mi-am dat seama că m-ar tenta mai mult Hemingway, pe care tot zic că-l citesc de 1000 de ani.

Mi-am luat “Bătrânul şi Marea”, “Pentru cine bat clopotele”, şi încă o carte, de John Fowles, “Magicianul”.

Şi m-am închis în mine, şi am stat cu prima dintre aceste cărţi în braţe toată ziua. M-am pierdut într-o lume a pescarilor care îşi tăiesc viaţa într-un univers mic dar mult mai plin de însemnătate decât al nostru. Şi m-am simţit atât de aiurea cănd am ieşit afară, după ce am terminat cartea… Parcă mă aşteptam şă pun piciorul pe scoică zdrobită şi sticlă vulcanică fărâmiţată. În nici un caz pe pavaj. Mi-am dat seama cât de mică e lumea noastră pe lângă lumea acelor oameni “simpli”, care îşi menţin traiul dintr-o activitate la fel de imprevizibilă ca şi Marea, pe care îşi petrec mare parte din viaţă. Nu ştiu, într-un fel, mi-a insuflat un anume respect pentru meserie, sau, mai mult, pentru stilul de viaţă în sine.

“Bătrânul şi Marea” este genul de carte care povesteşte toată viaţa unui om prin acţiunile cu caracter ciclic pe care le întrepătrunde pe o perioadă scurtă de timp. Cum e Doamna Dalloway, a Virginiei Woolf. Viaţa unei femei într-o singură zi. Viaţa “Bătrânului” la capătul celor 84 de zile lipsite de noroc. Căutarea, forţa psihicului pus în situaţii extreme, nevoia de companie, şi alte sentimente caracteristice fiinţei umane. Baseballul. Legătură strânsă dintre “Bătrân” şi ucenicul său, care este, înainte de toate, de natură emoţională. Apoi, o dependenţă reciprocă. Un respect venit din ambele părţi. Pentru că, acestui bătrân marinar, care visează lei jucându-se ca nişte pisici languroase la margine de savană (reminescenţe ale aventurilor de pe vremea când se afla încă în floarea vârstei), Manolin, tânărul său ucenic, este tot ce i-a rămas. Pe pereţii cabanei lui făcute din trunchiuri de palmieri se află câteva icoane. Urme ale prezenţei şterse a soţiei lui. Pe patul său se află ziare, iar perna lui e perechea de pantaloni rulată, pe care şi-o aşează pe pat la sfârşitul unei zile de muncă.

De asemenea, m-a uimit respectul pe care “Bătrânul” îl dezvoltă pentru prada sa. Peştele care a reprezentat captura lui memorabilă. 600 de kilograme, sau chiar mai mult. Dobândeşte respect pentru el. Pentru demnitatea lui, pentru temperamentul lui, şi pentru ambiţia de a nu se da bătut. Ajunge să îl privească ca pe un frate, ceva demn de urmat, şi acumulează regrete pe tot parcursul vânătorii. Îi pare rău când îşi dă seama ce exemplar frumos a omorât, şi nu numai. Îşi regretă lipsa de chibzuinţă. Este acel respect pe care numai un pescar îl poate simţi după ce prinde prada vieţii lui. Şi îl simţi şi tu citind acele rânduri…

Nu m-am apucat încă de “Pentru cine bat clopotele”, dar mor de nerăbdare …

P.S., în timp ce citeam “Bătrânul şi Marea”, parcă vedeam videoclipul de la “Islander” derunlându-se. Iar versurile şi melancolia liniei melodice nici că se puteau potrivi mai bine.

Statuia libertăţii într-un oraş de provincie…

Nu cu foarte mult timp în urmă, la începutul verii, cenaclul nostru a fost invitat la un eveniment de poezie internaţional, ţinut la Curtea de Argeş. Nu am să povestesc despre toată acea amestecătură rasială şi etnică sugrumată între patru pereţi mult prea mici pentru un eveniment de talia aceluia. Şi nici de toate acele persoane interesante, adunate de pe tot parcursul globului. Am să povestesc despre a te pierde într-un orăşel de provincie aliniat de-a lungul unui singur bulevard.

Era la sfârşitul evenimentului ce durase mai mult de trei ore de pălăvrăgeală din partea unei ilustre necunoscute. Eram pe treptele Casei de Cultură, alături de Emad, Samantha, şi partenerul ei de viaţă, indian, al cărui nume nu mi-l amintesc. Şi discutam despre orice, de la fanatism religios la literatură. Şi, în mijlocul conversaţiei, îmi dau eu seama că m+am rupt de grup, şi că toată lumea a plecat înaintea noastră. Nu o să explic din ce motiv am ajuns să-i caut pe colegii din cenaclu pe bulevardul principal din Curtea de Argeş, dar ideea este că, în acel moment, eu nu aveam altceva decât o gentuţă de vară la mine, în care se găseau o legătură de chei şi elasticul de păr. Aşa că m-am panicat, gândindu-mă că nu aveam cum să dea de mine. Cum am aflat că s-au panicat şi ei, şi au încercat să dea de toţi cunoscuţii mei de care aveau habar ) Mă rog, ideea este că, în timp ce mă aflam eu pe bulevardul acela, plimbându-mă cu paşi apăsaţi, mi-am dat seama că vântul îmi flutură prin rochiţa lungă şi vaporoasă de vară, că e o seară perfectă, şi că greierii păreau a cânta direct din pavaj. Şi că mă simţeam în largul meu în orăşelul de provincie în care super-marketurile se închid la opt, în timpul săptămânii. Şi am început să mă plimb într-o atitudine boemă, printr-un orăşel în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, şi toată lumea priveşte ciudat la cine nu cunoaşte.

Şi, în timpul promenadei mele nocturne, cam după ce am trecut de hotelul Posada, am dat nas-în-nas cu Marius… Şi cu fratele lui… Şi am ajuns cu bine la maşină, şi la toţi colegii de la cenaclu care credeau că m-au pierdut pentru totdeauna. Spuf. That`s it, end of story…

Dar, ieri, la cenaclu, Marius a citit următoarea poezie:

“Statuia libertății într-un oraș de provincie

(…un fel de “Fată-în-alb”)

Străină frumoasă,
cine te-a adus aici?
Ce tren străin
te-a lăsat în gară?
Cum de-ai fugit de acasă
singură, tristă și frumoasă
ca o pată albă
într-un oraș prea gri,
ca o nebună
scăpată dintr-un ospiciu
reprofilată ca muză
catapultată din altă lume
altă dimensiune
alt univers??…”

Şi am aflat că este inspirată de întâmplările din acea seară. Şi mă simt aşa de bine, pentru că îmi dau seama că n-a fost în van, şi că a ieşit ceva foarte frumos din asta.

Mulţumesc, Marius. Şi îi mulţumesc şi Ellei, care mi-a spus că aş fi în stare să mă pierd şi într-un castron.

În altă ordine de idei, Marius spune că poezia este despre o stare. Despre rătăcire, şi despre un anume sentiment pe care poţi să-l prinzi doar aflându-te în situaţia respectivă. Despre o anumită căutare, şi nu la modul fizic. Eu cred că este şi despre fragilitate.

Get out. Damn it… Close the door, don`t slam it!

Jur că dacă cineva mi-ar da papucii pe melodia asta, aș pleca cu zâmbetul pe buze ) E una dintre acele câteva melodii pe care le auzi într-o dimineață la radio, și îți bine-dispun tot restul zilei

După ce am găsit melodia ( căutând pe google primele câteva versuri:) Google is dead. Long live google ), mi-am dat seama că mai auzisem o melodie de la acest Albert Hammond, dar nu reușisem s-o identific.

Aceasta:

Seems it never rains in Southern California. Taaaa na na na na na na na na na na na naaaa. După melancolia de ieri, parcă merge un val de melodii hippy de la sf. anilor `60, începutul anilor `80…

Mai vreți?

 

 

Doamne, mă fac să-mi doresc să fi fost născută în anii `60, și să adopt moda Flower Power…  Enjoy

 

Seventeen years and my life is still…

De câteva zile, îmi tot dau seama că aștept cu nerăbdare aroma de toamnă. Să plutească în aer și să mă facă să mă strâng toată în jacheta de piele. Să mă plimb pe Trivale și să aud castane și frunze secate de sevă zdrobindumi-se sub tălpi. Aștept pași melancolici printre picături de ploaie, și senzația de apă inundându-mi perechea se converse, în timp ce alerg prin bălțile din pavaj. Aștept senzația de zgomot absorbit de perdeaua de nori. Mirosul umezit de praf și gaze de eșapament. Scurta promenadă până la liceu, unde să mă opresc direct la automatul de cafea, ca să-mi iau o ciocolată caldă cu lapte. Automatul nostru, care înghite bani, dar, uneori, uită să-ți onoreze comanda. Liceul nostru, cu pereții lui derăpănați, și trepte ponosite. Cu o poveste gata să fie înghițită între țiglele care cad. Liceul meu.

Aștept Wellies. LellowWelllies. Ca în ”Prima zi de școală” a lui Roger McGong. Și foșnet de umbrele îmbibate cu apă. Și pași apăsați pe trotuare. Pași absorbiți de aglomerație și de graba către o anumită destinație. Aștept să mă plimb pe ploaie, privind la cele câteva mii de fețe fade care își aleargă viața, gândind ”Hm… Ce fraieri… Eu simt. Voi nu.”, cu lipsa specifică de modestie. Aștept ca ploile să vină. Și să rămână. Și să mă plâng că m-am săturat de ele. Și să înghețe. Ca să-mi facă mie pe plac. Așa se întâmplă întotdeauna.

Așa se întâmplă azi. Cel puțin, asta am observat din scurta plimbare prin Centru.

Am atâtea sentimente acumulate în mine… A fost una dintre acele zile în care simți un gol nedefinit în stomac, și ai senzația că ar trebui să te strângi într-o poziție chircită, asemenea celei din burta mamei, așteptând să treacă. și, totuși, nici dacă îți aduci genunchii la piept, nu trece.

Mi-am dat seama de foarte multe zilele astea. Mi-am dat seama că am lăsat multe în urmă. Că le-am neglijat. Că nu mai am prieteni. Sau că cei care sunt sunt prea puțini. Sau, se rezumă la unu. Și că, acea singură prietenă, când am sunat-o ieri de 11 mii de ori până să răspundă, mi-a zis ceva de genul ”Nu pot să ies azi. Sunt la Prundu. Vorbim mâine.” Și m-am simțit atât de singură pentru că mi-am dat seama că ea era singura cu care am ținut legătura, și că ar fi trebuit să-mi dau seama că ea nu are cum să fie acolo mereu. Și că singura persoană cu care mai vorbeam, în afară de ea, era EL. Un EL căruia mă confesam, care mă asculta, dar asta nu era suficient. Așa că, îmi imaginez acum, în lipsa ei, cum ar fi să am o conversație cu El… Ar fi ceva de genul:

-Hey, știi, m-am despărțit de M.

-Așa, și?

-Păi, și ce fac acum? /:) :-/

-Faci ce vrei.

Thanks for the advice. Adevărul este că mi-am neglijat prietenii. Și că trebuia să mă aștept la asta. Și să mă comport ca atare… Adevărul e că nici nu m-am gândit. Apoi, mi-am dat seama azi de dimineață că am avut două vise aproape… normale. Cu o V. care îmi făcea morală, și cu care mă certam. Cu un Radu pasiv, care stătea lângă ea fără să spună un cuvânt, doar zâmbind din colțul gurii din când în când. Cu ulei de corp de la Johnson`s Baby ) Și cu El.

Adevărul este că mi-am neglijat și blogul. Dragul meu blog care mi-a fost alături pe parcursul ultimilor doi ani… Mă uit în urmă, văd că ultimul post e din 2 Februarie, și îmi vine să-mi dau pumni în cap. Iar, când am începul post-ul acesta, habar nu mai aveam la ce se folosește Dashboard-ul… Dar asta nu se va mai întâmpla. Am să am grijă de asta.

Îmi dau seama că o să vină toamna, și o să am parte de acel anotimp melancolic pe care îl descrie Nichita Stănescu atât de bine. Și, cel mai probabil, am să mă simt da parcă m-aș plimba printre llitere și cuvinte, printre fraze și imagini vizuale, prin ”Emoție de Toamnă”. Și, chiar mai probabil, am să ascult melodii nostalgice ca ”Shiver”, sau ”Torn”, ale Nataliei Imbruglia, sau ”Please don`t stop the rain”, a lui J. Morrison. Și am să încep din nou să mă regăsesc în albumele Patriciei Kaas. Am în cap mii de trupe, cântăreți, și melodii. Mă rog…

Uf… Bunica. Mi-e așa de dor de Bunica. Cred că de dumneaei am cea mai mare nevoie în momentul de față. Am nevoie de dumneaei să mă țină în brațe și să-mi spună că va fi bine. Că nu rămâne Lotte nemăritată, și că, oricum, el nu era nici un Grig Dima. Că eu nu sunt Mihaela Deleanu, și că Tudor Petrican nu există. Decât în file de poveste. Cumva… intuiesc toate astea. Dar mi-e frică să le descopăr singură. Și, dacă Bunica ar fi lângă mine, să-și pună mâna noduroasă, dar, în ciuda vârstei, încă grațioasă și caldă, pe mâna mea, atunci ar fi mai ușor. Să vorbim. Și să-mi povestească din nou cum, la Roma, în curtea de la San Pietro, n-au lăsat-o să intre deoarece purta o bluză cu bretele. Sau să-mi mai spună o data bancul despre cuțitul de pește. Sau doar să mă țină în brațe. Să-i simt mirosul dat de ani. Nu știu de ce, dar sfaturile bunicii mereu se dovedesc adevărate. Și nu cred că este numai vârsta.

Ionică avea dreptate. Să iubești te consumă. Dar, într-un dulce stil masochist, nu știu dacă vreau să se termine. Chiar dacă asta ar însemna să trec prin același lucru în fiecare Toamnă. Și nu sunt sigură când am să pun piatra funerară de Rest in Peace pe amintirea acestei relații.

Una peste alta, azi am citit multe posturi din urmă. Și am ajuns la concluzia că nu m-am schimbat foarte mult de acum doi ani. Și că, probabil, și acest an va începe tot cu ”lăsați-mă să dorm, m-am copilărit”. Ca și anul trecut…

Seventeen years an my life is still

I`m trying to get up that great big hill of hope

For a destination

I realized quickly when I knew I should

That the world was made up of this Brotherhood of man

For whatever that means

So I cry somethimes when I`m lying in bed

To get it all out what`s in my head

And I, I`m  feeling a little peculiar

So I wake in the morning and I step

Outside I take deep breath and I get real high

And I scream from the top of my lungs

What`s goin` on?

2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 6,200 times in 2010. That’s about 15 full 747s.

 

In 2010, there were 64 new posts, growing the total archive of this blog to 116 posts. There were 116 pictures uploaded, taking up a total of 65mb. That’s about 2 pictures per week.

The busiest day of the year was March 21st with 101 views. The most popular post that day was Vrei să ne :* cu în .

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were teushu.wordpress.com, WordPress Dashboard, queenvd.com, florinblog.dap.ro, and venblog.sfh.cc.

Some visitors came searching, mostly for south park, vrei sa ne cu p in d, south park satan, ink among feathers, and vrei sa ne sarutam.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Vrei să ne :* cu în November 2009
7 comments

2

South Park, Fur tv December 2009
6 comments

3

Horoscop Rautăcios ) =)) >:) January 2010
12 comments

4

About October 2009
2 comments

5

Himerele toamnei October 2010
2 comments

Makes me want to…

Era 10 fără, azi de dimineață. Un 19, sau un 2, nu sunt sigură, aglomerat până la refuz cu fețe gri. Și cu o Iudita prea prinsă în propriile gânduri pentru a mai fi atentă la controlori, bătrâni plictisiți de viață și gagicuțe de cartier cu stratul de tencuială de 2 degete pe față, și platforme pe timp de iarnă. Dar, la un moment dat, am auzit eu ceva de genul ”O bonă care mi-e amantă şi mă înşeală şi care vrea la sală ,suntem cu toţii o comunitate de vise sfărâmate în mii de rate de vise sfărâmate în mii de rate…”

La radio, vreau să ajung la radio, s-audă o țară-ntreagă cine-s eu… cu-adevăraaaaaat…

Vă mai amintiți videoclipul? E cu tipul din reclama de la vodafone ) În fine, nu asta e ideea.

Ideea e că, în timp ce purtam tricoul lui albastru, cu vreo 8 numere mai mare decât mine, mi-am dat seama că asta fac, spre asta mă îndrept, și asta îmi doresc.

Mă seacă. Nu într-un sens negativ, doar că… nu știu. Parcă nu mai sunt Iudita cea de, hai să zicem, acum un an. Sau parcă există 2 chestii în mine. Iudita a lui M., și Iudita în general. Iudita a lui M., care, azi pe la ora 12, stătea și privea la un bulevard aglomerat, pe care e imposibil să nu treacă cel puțin 2 ambulanțe și 2 mașini de poliție/zi, în zona Kaufland nord, dintr-o cameră înghesuită cu vedere pe casa scării. Camera lui. În care Iudita a lui M. se simțea bine. Și îi mirosea tricoul albastru cu o mină de pisică abia trezită din somn. Îl tachinase toată ziua în legătură cu mirosul parfumului său. Și se simțea al dracului de bine. Deși somnoroasă, deși obosită, mă simțeam bine. Ciudat. E liniștit la el. Iar eu urăsc liniștea. Mă bagă în boală. Eu sunt Iudita dependentă de Centru, cu agitația și viața lui boemă. Mă doare capul de la viața de cartier. Mă doare capul de la ideea de București.

Mai demult, parcă nu înțelgeam Vama Veche așa cum o fac acum. Sau, cel puțin, nu La Radio. Mi se părea gri. Un gri cu care nu mă simțeam bine. Și sec.

Dar, Iudita a lui M. stătea în tricoul său albastru, sprijinită de calorifer, și se simțea de parcă ”La Radio” ar fi fost făcută special pentru ea. Și, în camera aia mică, era fericită. În cartier, undeva unde, dacă cobori primul etaj găsești o serie de prăvălii micuțe și îngrămădite, genul acela disponibile pentru rezervele de pâine cel târziu la 10 noaptea. Cu miros de ambalaje stătute. Și mă simțeam bine cu ideea. Mă simțeam bine și cu lumina care părea să ducă o luptă crâncenă ca să ajungă până la peretele opus ferestrelor. Și cu starea de somnolență. Și mă iubeam pe mine, așa, cu picioarele goale, într-un tricou albastru.

Maşina de spălat n-o să mă facă mai curat
Nici expresorul n-o sa-mi ghicească viitorul
Numele meu nu vreau sa-l văd pe card
Iar fericirea nu se cumpără în rate

Vreau să ajung pe film, într-un fundal sepia morocănos, cântând chestia asta… Ca în videoclip

Maybe we are a song written by Vama Veche. And maybe it´s you the one who makes me want to reach  the radio station ) and maybe that really is a ”crazy little thing called love”. I guess it is …

P.S: este vorba de Crazy little thing called love din Californication, nu de la Queen ) Și, app, astăzi este ziua Queen la Europa FM

Gri, Gri, Gri :-S … Jesus, Help me…