Seventeen years and my life is still…

De câteva zile, îmi tot dau seama că aștept cu nerăbdare aroma de toamnă. Să plutească în aer și să mă facă să mă strâng toată în jacheta de piele. Să mă plimb pe Trivale și să aud castane și frunze secate de sevă zdrobindumi-se sub tălpi. Aștept pași melancolici printre picături de ploaie, și senzația de apă inundându-mi perechea se converse, în timp ce alerg prin bălțile din pavaj. Aștept senzația de zgomot absorbit de perdeaua de nori. Mirosul umezit de praf și gaze de eșapament. Scurta promenadă până la liceu, unde să mă opresc direct la automatul de cafea, ca să-mi iau o ciocolată caldă cu lapte. Automatul nostru, care înghite bani, dar, uneori, uită să-ți onoreze comanda. Liceul nostru, cu pereții lui derăpănați, și trepte ponosite. Cu o poveste gata să fie înghițită între țiglele care cad. Liceul meu.

Aștept Wellies. LellowWelllies. Ca în ”Prima zi de școală” a lui Roger McGong. Și foșnet de umbrele îmbibate cu apă. Și pași apăsați pe trotuare. Pași absorbiți de aglomerație și de graba către o anumită destinație. Aștept să mă plimb pe ploaie, privind la cele câteva mii de fețe fade care își aleargă viața, gândind ”Hm… Ce fraieri… Eu simt. Voi nu.”, cu lipsa specifică de modestie. Aștept ca ploile să vină. Și să rămână. Și să mă plâng că m-am săturat de ele. Și să înghețe. Ca să-mi facă mie pe plac. Așa se întâmplă întotdeauna.

Așa se întâmplă azi. Cel puțin, asta am observat din scurta plimbare prin Centru.

Am atâtea sentimente acumulate în mine… A fost una dintre acele zile în care simți un gol nedefinit în stomac, și ai senzația că ar trebui să te strângi într-o poziție chircită, asemenea celei din burta mamei, așteptând să treacă. și, totuși, nici dacă îți aduci genunchii la piept, nu trece.

Mi-am dat seama de foarte multe zilele astea. Mi-am dat seama că am lăsat multe în urmă. Că le-am neglijat. Că nu mai am prieteni. Sau că cei care sunt sunt prea puțini. Sau, se rezumă la unu. Și că, acea singură prietenă, când am sunat-o ieri de 11 mii de ori până să răspundă, mi-a zis ceva de genul ”Nu pot să ies azi. Sunt la Prundu. Vorbim mâine.” Și m-am simțit atât de singură pentru că mi-am dat seama că ea era singura cu care am ținut legătura, și că ar fi trebuit să-mi dau seama că ea nu are cum să fie acolo mereu. Și că singura persoană cu care mai vorbeam, în afară de ea, era EL. Un EL căruia mă confesam, care mă asculta, dar asta nu era suficient. Așa că, îmi imaginez acum, în lipsa ei, cum ar fi să am o conversație cu El… Ar fi ceva de genul:

-Hey, știi, m-am despărțit de M.

-Așa, și?

-Păi, și ce fac acum? /:) :-/

-Faci ce vrei.

Thanks for the advice. Adevărul este că mi-am neglijat prietenii. Și că trebuia să mă aștept la asta. Și să mă comport ca atare… Adevărul e că nici nu m-am gândit. Apoi, mi-am dat seama azi de dimineață că am avut două vise aproape… normale. Cu o V. care îmi făcea morală, și cu care mă certam. Cu un Radu pasiv, care stătea lângă ea fără să spună un cuvânt, doar zâmbind din colțul gurii din când în când. Cu ulei de corp de la Johnson`s Baby ) Și cu El.

Adevărul este că mi-am neglijat și blogul. Dragul meu blog care mi-a fost alături pe parcursul ultimilor doi ani… Mă uit în urmă, văd că ultimul post e din 2 Februarie, și îmi vine să-mi dau pumni în cap. Iar, când am începul post-ul acesta, habar nu mai aveam la ce se folosește Dashboard-ul… Dar asta nu se va mai întâmpla. Am să am grijă de asta.

Îmi dau seama că o să vină toamna, și o să am parte de acel anotimp melancolic pe care îl descrie Nichita Stănescu atât de bine. Și, cel mai probabil, am să mă simt da parcă m-aș plimba printre llitere și cuvinte, printre fraze și imagini vizuale, prin ”Emoție de Toamnă”. Și, chiar mai probabil, am să ascult melodii nostalgice ca ”Shiver”, sau ”Torn”, ale Nataliei Imbruglia, sau ”Please don`t stop the rain”, a lui J. Morrison. Și am să încep din nou să mă regăsesc în albumele Patriciei Kaas. Am în cap mii de trupe, cântăreți, și melodii. Mă rog…

Uf… Bunica. Mi-e așa de dor de Bunica. Cred că de dumneaei am cea mai mare nevoie în momentul de față. Am nevoie de dumneaei să mă țină în brațe și să-mi spună că va fi bine. Că nu rămâne Lotte nemăritată, și că, oricum, el nu era nici un Grig Dima. Că eu nu sunt Mihaela Deleanu, și că Tudor Petrican nu există. Decât în file de poveste. Cumva… intuiesc toate astea. Dar mi-e frică să le descopăr singură. Și, dacă Bunica ar fi lângă mine, să-și pună mâna noduroasă, dar, în ciuda vârstei, încă grațioasă și caldă, pe mâna mea, atunci ar fi mai ușor. Să vorbim. Și să-mi povestească din nou cum, la Roma, în curtea de la San Pietro, n-au lăsat-o să intre deoarece purta o bluză cu bretele. Sau să-mi mai spună o data bancul despre cuțitul de pește. Sau doar să mă țină în brațe. Să-i simt mirosul dat de ani. Nu știu de ce, dar sfaturile bunicii mereu se dovedesc adevărate. Și nu cred că este numai vârsta.

Ionică avea dreptate. Să iubești te consumă. Dar, într-un dulce stil masochist, nu știu dacă vreau să se termine. Chiar dacă asta ar însemna să trec prin același lucru în fiecare Toamnă. Și nu sunt sigură când am să pun piatra funerară de Rest in Peace pe amintirea acestei relații.

Una peste alta, azi am citit multe posturi din urmă. Și am ajuns la concluzia că nu m-am schimbat foarte mult de acum doi ani. Și că, probabil, și acest an va începe tot cu ”lăsați-mă să dorm, m-am copilărit”. Ca și anul trecut…

Seventeen years an my life is still

I`m trying to get up that great big hill of hope

For a destination

I realized quickly when I knew I should

That the world was made up of this Brotherhood of man

For whatever that means

So I cry somethimes when I`m lying in bed

To get it all out what`s in my head

And I, I`m  feeling a little peculiar

So I wake in the morning and I step

Outside I take deep breath and I get real high

And I scream from the top of my lungs

What`s goin` on?