Statuia libertăţii într-un oraş de provincie…

Nu cu foarte mult timp în urmă, la începutul verii, cenaclul nostru a fost invitat la un eveniment de poezie internaţional, ţinut la Curtea de Argeş. Nu am să povestesc despre toată acea amestecătură rasială şi etnică sugrumată între patru pereţi mult prea mici pentru un eveniment de talia aceluia. Şi nici de toate acele persoane interesante, adunate de pe tot parcursul globului. Am să povestesc despre a te pierde într-un orăşel de provincie aliniat de-a lungul unui singur bulevard.

Era la sfârşitul evenimentului ce durase mai mult de trei ore de pălăvrăgeală din partea unei ilustre necunoscute. Eram pe treptele Casei de Cultură, alături de Emad, Samantha, şi partenerul ei de viaţă, indian, al cărui nume nu mi-l amintesc. Şi discutam despre orice, de la fanatism religios la literatură. Şi, în mijlocul conversaţiei, îmi dau eu seama că m+am rupt de grup, şi că toată lumea a plecat înaintea noastră. Nu o să explic din ce motiv am ajuns să-i caut pe colegii din cenaclu pe bulevardul principal din Curtea de Argeş, dar ideea este că, în acel moment, eu nu aveam altceva decât o gentuţă de vară la mine, în care se găseau o legătură de chei şi elasticul de păr. Aşa că m-am panicat, gândindu-mă că nu aveam cum să dea de mine. Cum am aflat că s-au panicat şi ei, şi au încercat să dea de toţi cunoscuţii mei de care aveau habar ) Mă rog, ideea este că, în timp ce mă aflam eu pe bulevardul acela, plimbându-mă cu paşi apăsaţi, mi-am dat seama că vântul îmi flutură prin rochiţa lungă şi vaporoasă de vară, că e o seară perfectă, şi că greierii păreau a cânta direct din pavaj. Şi că mă simţeam în largul meu în orăşelul de provincie în care super-marketurile se închid la opt, în timpul săptămânii. Şi am început să mă plimb într-o atitudine boemă, printr-un orăşel în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, şi toată lumea priveşte ciudat la cine nu cunoaşte.

Şi, în timpul promenadei mele nocturne, cam după ce am trecut de hotelul Posada, am dat nas-în-nas cu Marius… Şi cu fratele lui… Şi am ajuns cu bine la maşină, şi la toţi colegii de la cenaclu care credeau că m-au pierdut pentru totdeauna. Spuf. That`s it, end of story…

Dar, ieri, la cenaclu, Marius a citit următoarea poezie:

“Statuia libertății într-un oraș de provincie

(…un fel de “Fată-în-alb”)

Străină frumoasă,
cine te-a adus aici?
Ce tren străin
te-a lăsat în gară?
Cum de-ai fugit de acasă
singură, tristă și frumoasă
ca o pată albă
într-un oraș prea gri,
ca o nebună
scăpată dintr-un ospiciu
reprofilată ca muză
catapultată din altă lume
altă dimensiune
alt univers??…”

Şi am aflat că este inspirată de întâmplările din acea seară. Şi mă simt aşa de bine, pentru că îmi dau seama că n-a fost în van, şi că a ieşit ceva foarte frumos din asta.

Mulţumesc, Marius. Şi îi mulţumesc şi Ellei, care mi-a spus că aş fi în stare să mă pierd şi într-un castron.

În altă ordine de idei, Marius spune că poezia este despre o stare. Despre rătăcire, şi despre un anume sentiment pe care poţi să-l prinzi doar aflându-te în situaţia respectivă. Despre o anumită căutare, şi nu la modul fizic. Eu cred că este şi despre fragilitate.