Tancuri pe StradaVictoriei (I)

Începuse deja, de câteva zile, sa picure cu sânge pe pavelele de culoarea muștarului, bătute în pământul de pe Strada Victoriei. Cu mult timp în urmă fuseseră de un galben supărător la ochi. Dar pașii, praful și intemperiile își impregnasera urmele în piatra poroasă, acum mult mai plăcută vederii. Un fel de galben murdar. Culoarea boabelor coapte de muștar.

Și pavelele albe avuseseră de suferit. Culoarea lor inițială, luminoasă și agresivă, se metamorfozase într-un gri-albastrui bolnavicios. Ca niște pleoape moarte. Pergamentos. Ca o rochie de mireasă la mâna a doua, așteptând ani de-a rândul în vitrina unui magazin demodat pentru a fi, în cele din urmă, purtată de o mireasă săracă și veștejită.

Peste acestea se așternuseră, într-un stacojiu uscat, cam ca rujul de buze al bunicii, stropi micuți si asimetrici de sânge. Acolo unde se întâlneau cu rețeaua de crăpături din pavaj, formau fluvii miniaturale, cu unduiri frânte.

Începuse deja, de câteva zile, să picure cu vieți pe pavelele de pe Victoriei, iar noi ne prefăceam ca nu vedem. Așa trec oamenii printr-un război. Nu știu, nu văd, nu aud. Ignoranța nu costă, dar protejează. Așa că toți  ne înghesuiam să primim de nu-conta-unde, și nu-conta-cum, câte un pumn plin cu boabe de ignoranță. Am fi plonjat în ignoranță, dar nu aveam de unde plăti prețul ei.

Un pumn era tot ce ne permiteam. Așa că ignoram. Prezența ciorilor și a corbilor ce se adunau claie peste grămadă, înghesuindu-se pentru a prinde măcar o fărâmă de cadavru putred. Ignoram. Șobolanii ce se repezeau din canaluri si subsoluri pentru a profita de resturile lăsate în urma necrofagilor cerurilor. Dinții lor se afundau în intestine si cartilaje ca fierul încins în unt. Se deschisese cantina săracilor. Mană cerească pentru proscrișii lumii animale.

Începuse deja, de câteva zile, să picure cu soldați unsuroși și transpirați, coborâți din camioane cu prelate de camuflaj încinse, pe pavelele de pe Strada Victoriei,. Puștile le erau încărcate, iar toată acea energie distructivă ce se revărsa asupra soldaților într-un război își găsea supapă în moarte, jaf și viol. Proprietarii, bogătașii, parveniții și bisericile încercau să-și trimită toate avuțiile, în timp util, departe, peste linia orizontului. Săracii dădeau în plasament Bisericii comorile familiei, transmise din generație în generație, iar Biserica le dădea mai departe. (furt) Dar din (furt) dar se face Raiul.

Iar atunci când tropăiala sincronizată a unui întreg regiment trimitea reverberații prin pavaj, puteai fi sigur că magazinele aveau să rămână fără marfă, Cărțile Sfinte aveau să ajungă combustibil pentru foc, proprietarii și proprietăresele, matroanele, parveniții și parvenitele, preoții și preotesele, sau pur și simplu oameni fără nume și ocupație, aflați în bătaia puștii, aveau să-și piardă viața ca niște baloane de săpun, reducându-și ultimele irizări violacee într-o singură suflare. Și era plin de baloane de săpun în Ascunzești, atunci când picura cu furie soldățească pe Strada Victoriei.

Fetele și femeile erau învățate să se ascundă în căpițe de fân atunci când treceau soldații în marșarier pe bulevardul principal, dacă nu doreau să-și găsească moartea într-un mod rușinos. Și, atunci când picura cu furie soldățească pe Strada Victoriei, puteai fi sigur că orice urmă de vietate feminină, de la 6 la 60 de ani, avea să fie deflorată, regulată și sugrumată. Copile își părăseau existența sumară într-un mod atât de violent, grețos și regretabil, încât te întrebai ce greșeală a comis Providența atunci când le-a adus aici. Și noi continuam să ignorăm.

Desigur, anumite fete dintre cele mai coapte aleseseră calea ușoară celei corecte. Erau acelea al căror instinct de supraviețuire le împinsese către tabăra soldaților înfierbântați, pentru a fi în centrul unor practici sexuale dubioase, să îndeplinească fantezii degradante, să devină manechinul de ceară inert, între ale cărui coapse își găsea eliberarea un întreg regiment, în schimbul unei idei precare de siguranță. Să-și scoată dinții, să se lovească cu capul de burtă, să ia sculament. Era Asta sau moarte. Asta, sau trupurile lor frumoase perforate de gloanțe. Asta sau deveneau și ele niște ilustre necunoscute în grămada de trupuri reci stivuite pe la colțuri de stradă.

Târfe la inamici.

Începuse deja, de câteva zile, să picure cu sânge pe pavelele de pe Strada Victoriei.

Dar acum turna.

De parcă urciorul nesecat de sânge se vărsase peste bulevardul principal din Ascunzești. Turna cu picături de sânge de parcă Providența plictisită s-ar fi decis că norii ar arăta mai bine stacojii.

Such a badass :D

Param param param param param param paraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaam
daba du ba…

Yep… Gues who? I`m back! :)) Ha! Follow this, you bitches! >:)
Așa, deci, am unul dintre acele momente în care nu îmi încap în piele de fericire🙂 Și mă simt extraordinar de bine. Și am idei bune:P  I`m such a badass chick from the Moulin Rouge >:)

Param, param, param param param param paraaaaaaaaaaaaaaaaaaam….. pararararararaaaam😀

P.S: nu vă spun ce am pățit🙂 Vă las să ghiciți😛

First day of school

Este o poezie pe care doamna Pârvete, profa de engleză, ne-a scris-o anul trecut pe tablă, cam prin prima lună de școală. Mi-am amintit de ea astăzi, când mă înghesuiam printre fețe necunoscute, printre boboci, și printre profesori pe care abia dacă îi știam, în curtea mult prea aglomerată a liceului ce stă să se dărâme. Deși nu mai sunt demult un copil de 7 ani, în așteptarea primei impresii despre școală. Deși sunt mai bine de 10 ani de când am înțeles că „Tea-cher ” nu este „the one who makes the tea”, și deși ghizdanul meu de școală nu mai este roz ca pentru fetițe cu fustițe și fundițe în cosițe, încă am putut să simt senzația de furnicături în stomac, de ”nu-am-ce-face-cu-mâinile”, de ”uite, banca e prea strâmtă!”, și de ”De ce toată lumea se holbează la toată lumea?”…

A million billion willion miles from home
Waiting for the bell to go. (To go where?)
Why are they all so big, other children?
So noisy? So much at home they
Must have been born in uniform
Lived all their lives in playgrounds
Spent the years inventing games
That don’t let me in. Games
That are rough, that swallow you up.

And the railings.
All around, the railings.
Are they to keep out wolves and monsters?
Things that carry off and eat children?
Things you don’t take sweets from?
Perhaps they’re to stop us getting out
Running away from the lessins. Lessin.
What does a lessin look like?
Sounds small and slimy.
They keep them in the glassrooms.
Whole rooms made out of glass. Imagine.

I wish I could remember my name
Mummy said it would come in useful.
Like wellies. When there’s puddles.
Yellowwellies. I wish she was here.
I think my name is sewn on somewhere
Perhaps the teacher will read it for me.
Tea-cher. The one who makes the tea.

Roger McGong

P.S: Este Septembrie, Luni..

 

 

Mad World…

 

 

all around me are familiar faces
worn out places
worn out faces
bright and early for the daily races
going no where
going no where
their tears are filling up their glasses
no expression
no expression
hide my head i wanna drown my sorrow
no tomorrow
no tomorrow
and i find i kind of funny
i find it kind of sad
the dreams in which i’m dying are the best i’ve ever had
i find it hard to tell you
i find it hard to take
when people run in circles its a very very
mad world
mad world
children waiting for the day they feel good
happy birthday
happy birthday
and i feel the way that every child should
sit and listen
sit and listen
went to school and i was very nervous
no one knew me
no one new me
hello teacher tell me what’s my lesson
look right through me
look right through me
and i find i kind of funny
i find it kind of sad
the dreams in which i’m dying are the best i’ve ever had
i find it hard to tell you
i find it hard to take
when people run in circles its a very very
mad world
mad world
enlarging your world
mad world

 

 

Hai cu mine-n Vama Veche…

Hai cu mine-n Vama Veche. Vino în Alt Oraş. Vino Să Visăm sub Apă. Spune-mi că te-ai săturat de Buze Blonde, că tocmai ai evadat din Hotel Cişmigiu, şi că vrei să căutăm împreună Calul din Marlboro. Poate că nu avem încă 18 ani, dar asta nu înseamnă că nu puteam să simţim Beţia şi mahmureala de a 2a zi. Să vedem răsăritul de pe plajă, în timp ce ascultăm, La Radio, Curvelor cu Drag. Ai să fii Ana, iar eu am să fiu Zmeul tău. Am să îţi suflu cu dor pe gene. Îmi vei spune cât de frică îţi este de Armată, iar eu îţi voi spune că Ai să te Întorci Bărbat (ah, câtă nevoie ai avea de armată!). O să ne întorcem în micul nostru Ascunzeşti pe timp de noapte, şi o să ne găsim propriul nostru Bed for Love, pe bancheta din spate. O să ne găsească un sticlete, iar tu o să-i spui, printre sughiţuri de beţie, Nu ne mai trageţi pe dreapta. Am să îţi propun să ne distrăm mergând Pe Sârmă. Tu ai să-mi spui că Nu ai chef azi. La întoarcere, vom ajunge doar un Cântec prost, iar tu ai să-ţi îndeplineşti stagiul militar. Ai să trăieşti prima Instrucţie. Şi ai să regulezi Curva Regimentului, gândindu-te la mine şi plăngând. Copilul din tine şi Durerea. Apoi ai să te trezeşti, şi ai să-ţi dai seama că Dumnezeu nu apare la Ştiri. Şi ai să mai realizezi că ar fi trebuit să-ţi trăieşti Dragostea adolescentină cât de mult ai fi putut. Ai să-ţi doreşti să fii din nou Omul Plajei. Iar eu am să te aştept. Am să-ţi păstrez Scrisorile. Şi ai să te întorci. La mine şi la Prietenii tăi. Şi o să ne facem un nou Bed for Love, poate chiar în balconul de la etajul 4. Am să te Iubesc, şi am să strig în mine “Asta-i Fericire!”. Şi acesta va fi Epilogul nostru…

Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa
Celor care cred ca Dragostea va mai schimba ceva
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune asa:

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa nu uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta

Celor care cred ca Visele nu pot muri,
Celor care stiu ca Ura nu naste copii
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune-asa

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci sa uiti de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure Dragostea
Niciodata sa nu uiti de inima ta

Eu ti-am alergat prin vene..
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am upgradat sarutul…
Ti-am iubit necunoscutul….

Am fost zmeul tau mereu
Sa ma tii in vant nu-i greu…
N-ai stiut sa tragi de sfori…
Am cazut de mii de ori…am cazut de mii de ori…
….Trebuie sa zbor…..

Am cazut de mii de ori….
N-ai stiut sa tragi d sfori…
Sa ma tii in vant nu-i greu…
Am fost zmeul tau mereu

Ti-am iubit necunoscutul….
Eu ti-am upgradat sarutul…
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am alergat prin vene..
…Trebuie sa zbor…

Sa fac dragoste cu ploaia…
Sa fac dragoste cu vantul…
Sa fac dragoste cu cerul…
Sa ma-ntind pe tot pamantul…

Stelele sunt zurii noptii..
Numai amintirea zilei…
Norii sunt cearceaf pe soare…
Ei ma vor uita de tine…
Vor uita de tine…vor uita de tine..
…Cand linistea va curge!!

Sa fac dragoste cu ploaia…
Sa fac dragoste cu vantul…
Sa fac dragoste cu cerul…
Sa ma-ntind pe tot pamantul…

Stelele-s pistruii noptii,
Luna-i amintirea zilei,
Norii sunt cearceaf pe soare,
Ei ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine, liniştea va curge-n mine…

P.S: Astăzi, mi-am bătut recordul de view-uri, deşi nu am făcut nimic… :-??

Este întâi Septembrie, este un nou început de an. Este începutul meu. Şi mă simt melancolică, tristă, dar curioasă, şi chibzuită. Veselă… Mă simt şi puţin ciudat, deoarece, până nu am văzut data de la WordPress, acum vreo jumătate de oră, nu mi-am dat seama că-i prima zi din Septembrie…

Este Întâi Septembrie, şi sunt singură, în patul meu, cu Magicianul în braţe (o carte potrivită la un moment mai potrivit nu putea să existe), şi mă simt aproape mulţumită. Deşi simt că o parte din mine lipseşte, sunt bine. Aştept cu nerăbdare să aflu ce îmi rezervă acest an nou, pentru că ce-a fost până acum nu mai contează. Acum e Septembrie 2011. Şi sunt eu, cu un pic mai multă experienţă de viaţă, experienţă de iubire, de tot. Cu o filă de viaţă în plus. E alt Septembrie. Şi aştept alt Septembrie, luni, ca să mă simt şi mai bine…

Bătrânul şi Marea

Aveam nevoie de ceva care să me izoleze de mine. Aşa că am ieşit din casă cu permisul de bibliotecă în buzunar, şi am parcurs scurta distanţă dintre apartamentul bunicii şi sediul bibliotecii judeţene. Căutam Gargui. Sinceră să fiu, eram mai mult în căutare de ceva hardcore… Aşa că, atunci când blonda de la calculator, care are tatuat pe braţ un “69”, mi-a spus că nu au aşa ceva în bibliotecă, m-am gândit să-mi iau ceva de John Saul, dar am renunţat la idee. Nu cred că a fi urmărită de imagini preluate din cărţi horor m-ar ajuta prea mult. Aşa că m-am plimbat printre rafturi şi m-am gândit că aş încerca să citesc “The Moon and Sixpence” (Luna şi doi bani jumate) a lui Somerset Maugham, pentru că tot mă interesa de mai mult timp, şi îl avem şi în lista pentru şcoală. Dar m-am răzgândit, şi mi-am dat seama că m-ar tenta mai mult Hemingway, pe care tot zic că-l citesc de 1000 de ani.

Mi-am luat “Bătrânul şi Marea”, “Pentru cine bat clopotele”, şi încă o carte, de John Fowles, “Magicianul”.

Şi m-am închis în mine, şi am stat cu prima dintre aceste cărţi în braţe toată ziua. M-am pierdut într-o lume a pescarilor care îşi tăiesc viaţa într-un univers mic dar mult mai plin de însemnătate decât al nostru. Şi m-am simţit atât de aiurea cănd am ieşit afară, după ce am terminat cartea… Parcă mă aşteptam şă pun piciorul pe scoică zdrobită şi sticlă vulcanică fărâmiţată. În nici un caz pe pavaj. Mi-am dat seama cât de mică e lumea noastră pe lângă lumea acelor oameni “simpli”, care îşi menţin traiul dintr-o activitate la fel de imprevizibilă ca şi Marea, pe care îşi petrec mare parte din viaţă. Nu ştiu, într-un fel, mi-a insuflat un anume respect pentru meserie, sau, mai mult, pentru stilul de viaţă în sine.

“Bătrânul şi Marea” este genul de carte care povesteşte toată viaţa unui om prin acţiunile cu caracter ciclic pe care le întrepătrunde pe o perioadă scurtă de timp. Cum e Doamna Dalloway, a Virginiei Woolf. Viaţa unei femei într-o singură zi. Viaţa “Bătrânului” la capătul celor 84 de zile lipsite de noroc. Căutarea, forţa psihicului pus în situaţii extreme, nevoia de companie, şi alte sentimente caracteristice fiinţei umane. Baseballul. Legătură strânsă dintre “Bătrân” şi ucenicul său, care este, înainte de toate, de natură emoţională. Apoi, o dependenţă reciprocă. Un respect venit din ambele părţi. Pentru că, acestui bătrân marinar, care visează lei jucându-se ca nişte pisici languroase la margine de savană (reminescenţe ale aventurilor de pe vremea când se afla încă în floarea vârstei), Manolin, tânărul său ucenic, este tot ce i-a rămas. Pe pereţii cabanei lui făcute din trunchiuri de palmieri se află câteva icoane. Urme ale prezenţei şterse a soţiei lui. Pe patul său se află ziare, iar perna lui e perechea de pantaloni rulată, pe care şi-o aşează pe pat la sfârşitul unei zile de muncă.

De asemenea, m-a uimit respectul pe care “Bătrânul” îl dezvoltă pentru prada sa. Peştele care a reprezentat captura lui memorabilă. 600 de kilograme, sau chiar mai mult. Dobândeşte respect pentru el. Pentru demnitatea lui, pentru temperamentul lui, şi pentru ambiţia de a nu se da bătut. Ajunge să îl privească ca pe un frate, ceva demn de urmat, şi acumulează regrete pe tot parcursul vânătorii. Îi pare rău când îşi dă seama ce exemplar frumos a omorât, şi nu numai. Îşi regretă lipsa de chibzuinţă. Este acel respect pe care numai un pescar îl poate simţi după ce prinde prada vieţii lui. Şi îl simţi şi tu citind acele rânduri…

Nu m-am apucat încă de “Pentru cine bat clopotele”, dar mor de nerăbdare …

P.S., în timp ce citeam “Bătrânul şi Marea”, parcă vedeam videoclipul de la “Islander” derunlându-se. Iar versurile şi melancolia liniei melodice nici că se puteau potrivi mai bine.

Statuia libertăţii într-un oraş de provincie…

Nu cu foarte mult timp în urmă, la începutul verii, cenaclul nostru a fost invitat la un eveniment de poezie internaţional, ţinut la Curtea de Argeş. Nu am să povestesc despre toată acea amestecătură rasială şi etnică sugrumată între patru pereţi mult prea mici pentru un eveniment de talia aceluia. Şi nici de toate acele persoane interesante, adunate de pe tot parcursul globului. Am să povestesc despre a te pierde într-un orăşel de provincie aliniat de-a lungul unui singur bulevard.

Era la sfârşitul evenimentului ce durase mai mult de trei ore de pălăvrăgeală din partea unei ilustre necunoscute. Eram pe treptele Casei de Cultură, alături de Emad, Samantha, şi partenerul ei de viaţă, indian, al cărui nume nu mi-l amintesc. Şi discutam despre orice, de la fanatism religios la literatură. Şi, în mijlocul conversaţiei, îmi dau eu seama că m+am rupt de grup, şi că toată lumea a plecat înaintea noastră. Nu o să explic din ce motiv am ajuns să-i caut pe colegii din cenaclu pe bulevardul principal din Curtea de Argeş, dar ideea este că, în acel moment, eu nu aveam altceva decât o gentuţă de vară la mine, în care se găseau o legătură de chei şi elasticul de păr. Aşa că m-am panicat, gândindu-mă că nu aveam cum să dea de mine. Cum am aflat că s-au panicat şi ei, şi au încercat să dea de toţi cunoscuţii mei de care aveau habar :)) Mă rog, ideea este că, în timp ce mă aflam eu pe bulevardul acela, plimbându-mă cu paşi apăsaţi, mi-am dat seama că vântul îmi flutură prin rochiţa lungă şi vaporoasă de vară, că e o seară perfectă, şi că greierii păreau a cânta direct din pavaj. Şi că mă simţeam în largul meu în orăşelul de provincie în care super-marketurile se închid la opt, în timpul săptămânii. Şi am început să mă plimb într-o atitudine boemă, printr-un orăşel în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, şi toată lumea priveşte ciudat la cine nu cunoaşte.

Şi, în timpul promenadei mele nocturne, cam după ce am trecut de hotelul Posada, am dat nas-în-nas cu Marius… Şi cu fratele lui… Şi am ajuns cu bine la maşină, şi la toţi colegii de la cenaclu care credeau că m-au pierdut pentru totdeauna. Spuf. That`s it, end of story…

Dar, ieri, la cenaclu, Marius a citit următoarea poezie:

“Statuia libertății într-un oraș de provincie

(…un fel de “Fată-în-alb”)

Străină frumoasă,
cine te-a adus aici?
Ce tren străin
te-a lăsat în gară?
Cum de-ai fugit de acasă
singură, tristă și frumoasă
ca o pată albă
într-un oraș prea gri,
ca o nebună
scăpată dintr-un ospiciu
reprofilată ca muză
catapultată din altă lume
altă dimensiune
alt univers??…”

Şi am aflat că este inspirată de întâmplările din acea seară. Şi mă simt aşa de bine, pentru că îmi dau seama că n-a fost în van, şi că a ieşit ceva foarte frumos din asta.

Mulţumesc, Marius. Şi îi mulţumesc şi Ellei, care mi-a spus că aş fi în stare să mă pierd şi într-un castron.

În altă ordine de idei, Marius spune că poezia este despre o stare. Despre rătăcire, şi despre un anume sentiment pe care poţi să-l prinzi doar aflându-te în situaţia respectivă. Despre o anumită căutare, şi nu la modul fizic. Eu cred că este şi despre fragilitate.